Si din nou ajung la concluzia ca viata e complicata doar pentru ca si-o complica oamenii, ca mai apoi sa se poata plange ca “viata e grea”. Exemplul viu pentru asta e mama. S-a gandit ea sa faca ceva ordine prin casa pentru musafirii de maine. Tata era la laptop isi verifica mail-ul, eu eram la calculator, mai faceam cate ceva pentru scoala, si ea facea curat. Cum eu stau cu usa inchisa la camera mea cand invat, n-am auzit-o pana nu am ajuns si eu prin partea aia a casei, unde ea ii reprosa tatei ca nu o ajutam cu treaba. Am tacut din gura, m-am intors in camera, dar atenta la ce se vorbeste dincolo. Pana la urma m-am enervat si m-am dus si eu si i-am explicat mamei ca noi nu ne-am dezvoltat calitati supraomenesti de a citi gandurile unei persoane, si ca nu putem pur si simplu sa ghicim ce vrea sa facem. Apoi am aflat si ca tatal meu s-a oferit sa o ajute si ea a spus ca nu are nevoie de ajutor. Si aici urmeaza intrebarea stresanta : de ce naiba refuzi ajutorul? Ca sa ai dup-aia ce sa ne reprosezi? Chiar iti place sa tipi si sa te certi cu noi? Pentru ca asta ar fi unicul motiv pe care il vad. O sa ajung la concluzia ca faci faze din astea tocmai ca sa ai de ce sa tipi la noi…