E deprimant sa vezi cat de efemeri suntem, si pentru o clipa de nesabuinta, putem sa disparem la fel de usor ca si cand am aparut… Moartea celor patru (Iuli, Cys, Ionela si Bianca) parca m-a lovit cu ceva in cap. Mie nu imi vine sa cred ca Dumnezeu a luat la el niste oameni atat de tineri, si ma face sa imi dau seama ca nu merge cu “Mie nu mi se poate intampla.” Din contra, mi se poate intampla si maine. In ultimul timp Mamaia a devenit morga, din ce in ce mai multe accidente, si din ce in ce victime mai tinere. Cel mai mare dintre baieti avea 22 de ani, au fost patru persoane, au murit toti. Si tot ce poti spune e ca asa a fost sa fie. Chiar si posibila supravietuitoare, Ionela, ar fi trait daca nu ar fi avut probleme cu inima si ar fi murit inainte de impact… Cum e si cu viata asta?…

Am inceput sa scriu postul asta in incercarea de a descrie macar putin felul in care ma simt acum, insa nu prea reusesc. Deprimare sau tristete e prea putin spus.In plus, sunt doar…cuvinte. Stiti cum e expresia aia cu piatra de pe inima? Mie nu mi-a luat-o nimeni, si parca o simt acolo, e ceva fizic, sau viu…?…