…sa fac…nimic. Ma simt prea mica in lumea asta mare si rea. Da, stiu ca o dau in replici emo, dar inca nu am ajuns la partea cu ‘nimeni nu ma iubeste, toata lumea e impotriva mea, ma duc sa-mi scurtez venele’. Cel putin nu inca. Glumesc. Dar sper ca v-ati dat si singuri seama de asta. Revenind la partea in care eu imi plang de mila pentru ca altceva interesant nu am de scris, viata asta chiar e naspa. Viata de caine, frate! Muncesti toata viata, te agiti, iti faci griji, si pentru ce? Ca sa pleci intr-o cutie, imbracat, ce-i drept, in cele mai bune haine ale tale, sa te planga urmasii, si dup-aia, nimic. Si eventual mai ai si niste nepoti care se bat dup-aia pe averea ta. ) Dar apoi stai si te gandesti: de ce muncesti ca un caine toata viata, daca nu pentru copii si pentru copiii lor? Nu frate, eu vreau sa muncesc pentru mine, si pentru copiii mei atat timp cat depind de mine. Vreau sa le asigur o viata buna pana in momentul in care vor trebui sa isi infiinteze o familie, si apoi sa traiasca si ei o viata de caine. Ignorand faptul ca am deviat de la subiect, ma intreb, daca la 18 ani ma simt atat de obosita de viata, atunci la 30 cum o sa fiu? Probabil deja moarta, nu?

Vreau o poveste cu happy-end.