Am fost week-end-ul asta la Braila. Si duminica seara la tara. Si stand asa, la o masa in curte, ma gandeam ca am amintiri frumoase acolo. Mici fiind, I. si cu mine mergeam in fiecare vacanta. Uram cand ‘bunica’ ne punea sa udam rosiile seara, sau cand ‘bunicu’ ne obliga sa prasim in porumb. Preferam sa stam langa butoaiele cu apa sau sa ne jucam cu cateii. Liza era preferata mea. Am mai fost in vizita pe acolo, insa nu m-am mai apropiat de ea. Insa ieri am facut-o. Doamne, parea atat de mica si neajutorata. Stiu ca a imbatranit, dar m-a recunoscut, si s-a asezat in pozitia ei obisnuita, asteptand sa fie mangaiata. Stiu ca nu sunt lucruri semnificative, dar au o importanta deosebita, si nu mi-am dat seama de asta pana atunci. Curtea gainilor parea asa de mica, mi-o aduceam aminte imensa, ca te puteai rataci prin ea. La fel si gradina de legume, cu toate ca nu am intrat pana acolo (din pacate, nu toti cainii isi aduc aminte de mine). Si ma tot gandeam “ce mic e totul, ce mic e totul”. Dar nu e asa, am crescut noi, si ne-am schimbat, si nu ne mai face atat de multa placere sa ne jucam cu animalele, sa fugarim curcanul, sa hranim gainile sau sa mangaiem pisicile. Insa in putinul timp cat am stat acolo, toate au revenit parca la normal. Am hranit pe ascuns cainele cu alune, am iubit puiul nou de pisica, am mangaiat-o chiar si pe Liza, I. a mancat fructe verzi, asa cum ii plac, iar la sfarsit am luat o amintire, un trandafir rosu din tufa de langa casa, pe care mi l-am prins in par. Din pacate, odata ajunse in oras, bucatica aia din noi care se trezise la viata a adormit din nou, samburii visinelor verzi si trandafirul si-au gasit un sfarsit tragic in parcarea super-market-ului. Si am redevenit noi. Noi cele de azi.